decembrie 15, 2008
Granița de Est a UE nu trebuie să fie stabilită pe Prut
Chestiunea extinderii Uniunii Europene este una deopotrivă sensibilă și importantă, cel puțin din punct de vedere al securității regionale. Chiar dacă această structură este una economică, în principal, modul în care aquis-ul comunitar poate fi implementat va fi, cu siguranță, decisiv pentru societatea statelor ex-comuniste din jurul Mării Negre.
Printre aceste state se regăsesc și Republica Moldova și Ucraina, două țări cu o situație mai mult decât ambiguă. Dacă în RM societatea este împărțită între cei care doresc apropierea de UE (în proporție de peste 70%) și ceilalți care nu sunt siguri sau sunt împotrivă (cetățeni ruși sau pro-ruși, în general), atunci Ucraina se confruntă cu probleme cu mult mai grave. Această țară, de unde a pornit civilizația rusă (n.a. Rusia Kieveană) se află în situația de a fi ”sfâșiată” (Brzezinski, Zbiegniew) între est (pro-ruși) și vest și nord (pro-europeni) în proporții relativ egale. În asemenea condiții, UE ar apărea ca un element reglator, mai degrabă decât unul destabilizator, dacă e să ne referim la Rusia, or comportamentul celei din urmă este unul imperialist prin definiție, neavând nevoie de vreun pas în plus al adversarilor simbolici, fie aceștia UE sau NATO, pentru a menține o stare de instabilitate și insecuritate. În fond, cei care suferă sunt în primul rând cetățenii, mulți dintre ei pro-europeni declarați.
Mă voi referi în continuare, pe scurt, la principalele direcții de acțiune posibile ale UE în legătură cu RM.
Politica UE nu permite intervenția în statele extra-comunitare fără a ține cont de atitudinea populației, dar și cea a guvernării, presupus alese în mod democratic de către aceeași populație, deci care trebuie să fie tratată ca atare. Aceasta este una dintre rațiunile de funcționare ale UE. Astfel, Uniunea se regăsește în situația ingrată de a se mișca ”tiptil”, astfel încât orice acțiune a ei să nu deranjeze prea mult autoritățile, dar în același timp, încercând să-și implementeze valorile și direcțiile prin intermediul programelor pe cât de mult posibil. Oricât de ciudat ar părea, această precauție a oficialilor europeni își găsește lesne îndreptățire în faptul că, până la urmă, tot cetățenii vor fi cei care suferă. Să dezvolt ideea. În momentul în care apar semnale din partea societății civile, a mediului întreprinzătorilor sau a oricărui alt cerc sau grup neafiliat conducerii, CoE trebuie să reacționeze, în virtutea planurilor și organizațiilor din care face parte și RM. De cele mai multe ori, guvernarea reacționează în concordanță cu recomandările CoE (chiar dacă, în mod normal, cu întârziere), dar acțiunile următoare ale celei dintâi nu pot fi considerate sunt nici pe departe dovezi ale faptului că s-a înțeles mesajul. Se creează mai curând impresia că statul RM joacă rolul de cerber care are nevoie, periodic, să i se dea peste bot, pentru ca mai apoi să revină cu și mai multă virulență pentru a-și duce la capăt sarcina. În asemenea situații, pericolul major constă în riscul ca, în lipsa unei autorități exercitate constant, prin mecanismele caracteristice de democratizare, tot cetățenii să fie cei care suferă, pierzându-și treptat încrederea în instituțiile europene.
În aceste condiții, demersul Uniunii Europene trebuie să capete o formă mult mai coerentă și adaptată situației concrete din zona vizată, eliminând din start chiar și simpla posibilitate de a fi incluși ”la pachet” cu un alt stat (vezi Ucraina). Factori precum elementul etnic, situația geopolitică, fondul cultural și contextul istoric sunt cu toții decisivi în contextul integrării europene și în aceeași măsură specifici fiecărui stat în parte, deci a-i ignora ar însemna să dăm dovadă de lipsă de responsabilitate și clarviziune.
Având în vedere cele de mai sus, o strategie complexă care să ia în considerare toate aspectele dezvoltării statului, pare mai mult decât necesară.
În acest context, trebuie menționat principalul avantaj al RM în raport cu celelalte state din spațiul euxin și anume existența unui stat european vecin cu o cultură, populație și istorie comune.
România este acel partner de încredere al RM care o poate ajuta în dificilul drum al integrării europene. Ar exista mai multe aspecte în care aportul statului vecin ar fi indispensabil și de ne-înlocuit. În primul rând, UE încurajează integritatea și consolidarea statelor-națiune. Încă președintele francez Charles de Gaulle milita, la mijlocul secolului trecut, pentru o Europă a națiunilor în care nimeni să nu se simtă inferior unei altei națiuni. Printr-un discurs articulat și documentat România ar putea duce mesajul existenței unei națiuni în două state (”un popor în două state”, sintagmă promovată intens de președintele Băsescu) dincolo de urechile propriilor cetățeni, către cele ale factorilor de decizie europeni. Un alt palier pe care ar putea funcționa cu succes mecanismele implementate de statul vecin, ar fi democratizarea spațiului public (Dungaciu, Dan). Marea parte a publicațiilor de limbă română din RM au un conținut vădit pro-european, în timp ce mai toate publicațiile de limbă rusă au adoptat (și își mențin cu insistență) discursul anti-occidental și pro-rus, militând, în cel mai fericit caz, pentru integritatea RM și ”neimplicarea unor state străine în politica internă a RM”. De notat ar fi că această neimplicare se referă cu precădere la România, or multe dintre comisiile trimise în RM din occident sunt conduse de maghiari (cei mai noi ”prieteni” ai RM). Aplicând în mod sistematic lovituri presei de limbă română, autoritățile lovesc inevitabil și conștient și în libertatea de exprimare, accesul liber la informație și drepturile omului în RM, valori general-umane, dar și europene, în lipsa cărora democratizarea spațiului public și crearea unui mediu de dialog deschis ar fi imposibil.
Nu putem vorbi despre o eventuală modificare a granițelor Uniunii Europene fără a ține cont și de situația geopolitică din zona Mării Negre, căci de bazinul acestei mări este în primul rând vorba când ne referim la avansarea graniței UE spre Est. Tind să cred că unul dintre factorii care afectează negativ și creează tensiune în zonă este suprapunerea zonelor pe care UE le consideră ”vecinătate europeană” și a ceea ce numește Rusia ”vecinătate apropiată”, păstrându-și atitudinea imperialistă caracteristică. Interesul UE ar consta în primul rând în stabilirea unui cordon de securitate pe axa Nord-Sud în fața Rusiei, format din Belarus, Ucraina, RM, Georgia și Armenia. O reușită în acest sens ar însemna ca Rusia să rămână singură la Marea Neagră în fața Uniunii Europene, ceea ce ar declanșa reacții neprăvăzute și violente din partea colosului estic. În acest sens merită de avut în calcul zonele de conflict ale căror conflicte au fost înghețate și unde se găsesc rezerve importante de armament rusesc (vezi Kaliningrad și fâșia Transnistria).
Cert rămâne faptul că procesul de democratizare este unul ireversibil, chiar dacă cel de europenizare instituționalizată rămâne sub semnul întrebării.
Tudor Cojocaru
decembrie 12, 2008
Despre niste manifestatii, un plan, o adaptare, un alt plan si multe magarii
A fi elev in RM nu este nici pe departe un dar sau o plimbare pe marginea unui lac plin de nuferi infloriti. Orice s-ar zice despre respectiva perioada si oricat de bine ne-am fi simtit noi in pielea noastra de elevi, tot nu putem vorbi despre o copilarie “ca la carte”. Desigur, totul este subiectiv, trebuie sa definim acest “ca la carte”, desigur, ne-am simtit deseori fericiti, dar in acelasi timp, judecand obiectiv, noi nu am avut acces la alt “adevar” decat cel pe care il vedeam in jurul nostru. Suna ciudat, intr-adevar, ca dupa ’90 situatia nu s-a shimbat prea mult pentru majoritatea dintre membrii generatiei mele, astfel ca dupa caderea ne-regretatului URSS eu, dar si marea majoritate a colegilor pe care ii cunosteam, nu vazuseram alte state decat Ucraina si Romania. Asadar, revolutia se petrecuse mai curand superficial si undeva in afara gandirii noastre.
Cu toate acestea, unele crampeie de democratie tot ne mai era dat sa vedem. In acest context, trebuie sa mentionez perioada protestelor care mi-a marcat adolescenta. Pe atunci, Iurie Rosca era un idol al multimilor, cu precadere al tinerilor, al celor care, in mod firesc, aveau dorinta si puterea de a promova un mesaj democratic dincolo de granitele RM. Vocea noastra a fost auzita. Oficialii europeni au fost impresionati de actiunile din perioada de pana in 2004. Despre acele miscari s-a scris mult, s-a vorbit si mai mult, iar urmarile acestora sunt, fara indoiala, dintre cele mai pozitive. Exista voci care afirma ca ar fi iesit degeaba in strada in perioada respectiva. Nu pot sa fiu de acord cu o asemenea afirmatie din mai multe motive. In primul rand, noi nu am iesit in strada pentru vreun lider, lideras sau grupare, ci pentru un ideal transformat pe parcurs intr-un scop, iar scopul a fost atins pentru moment. Nu am avut istorie integrata in scoli, nu am avut limba rusa ca limba de stat, nu am suferit federalizarea s.a.m.d.. In al doilea rand, nu putem sti niciodata cum ar fi fost daca nu am fi iesit noi in strada. Tind sa cred ca ar fi fost mult mai rau, totusi. Cu toate acestea, dat fiind ca fiecare miscare trebuie sa aiba sau sa nasca lideri care sa profite de pe urma actiunilor populare, noi am avut parte de Iurie Rosca. In momentul respectiv era mai mult decat o speranta pentru noi. Tanarul Iurie Rosca aparea ca fiind puternic, dinamic, destept, abil si, mai ales, un mare patriot roman, gat sa infrunte balaurul comunisto-bolsevic. Platforma sa asta era: apararea/promovarea valorilor nationale romanesti, a unei noi clase politice formate din tineri (vezi Noua Generatie, ca sursa primara si “trambulina de ne-ocolit catre varfurile piramidei sociale”), rasturnarea regimului Voronin (partenerul si protectorul sau de astazi) si multe alte deziderate ramase in hibernare de cand cu faimosul 4 aprilie (cu exceptia promovarii tineretului cu inima albastra, fireste). Astfel, ceea ce a inceput initial ca ceva total dubios, dar cu o anumita doza de ratiune (ma refer la continutul indreptatirilor vehiculate asiduu de catre pepecedisti, de catre cei tineri cu precadere, privind interventiile americanilor si a popular-europenilor in favoarea regimului comunist si a lui Rosca intru evitarea preluarii puterii de catre pro-rusul si nomenclaturistul Urechean, a semnarii planului Kozak si transnistrizarea RM, respectiv), a devenit nimic altceva decat incununarea tragica a miscarilor popualare pentru apararea identitatii. Scria un cercetator la un moment dat, ca orice actiune de rasturnare a puterii nu face altceva decat sa provoace o rocada, astfel incat aceasta sa fie preluata de un regim la fel de pervers ca cel dintai. Chiar daca nu se refera neaparat la cazul nostru, este important a avea in vedere acest aspect, or in acest fel am putea sa intelegem mai usor ratiunile partidului lui Rosca (sau ale lui Rosca, pur si simplu) care l-au determinat pe acesta sa tradeze sperantele romanilor (si nu ma refer doar la cei din RM).
Aruncand o privire asupra celor 4 ani de guvernare armonioasa impreuna cu rusofoni (vezi Misin) sau moldovenisti anti-romani (vezi Stepaniuc, Voronin & co) a tot ceea ce inseamna identitate nationala in RM, ne putem forma deja anumite pareri/versiuni despre parteneriatul pentru “desrobirea neamului” (obligatoriu “moldovenesc”, cel al lui Stati).
Prima ar consta in faptul ca Rosca a renuntat, resemnandu-se, “sa-i sopteasca la ureche” (afirmatie ce apartine chiar liderului inimilor albastre) eficient lui Voronin ce ar trebui sa faca acesta pentru a nu continua procesul de ingropare a identitatii nationale (cea pentru care pepecedistul escalada copacii), impiedicat fiind de lipsa de receptabilitate a presedintelui. Desigur, nimeni nici nu a indraznit macar sa creada ca lui Voronin ii lipsea “soapta” lui Rosca pentru a curma haosul si pervertirea.
A doua posibilitate ar fi ca Rosca sa munceasca in continuare la implementarea programului sau, punandu-si trambitasii la treaba, intru lauda vesnica si neintrerupta a succeselor sale… invizibile.
In sfarsit, ma voi referi la cea de a treia, conform careia omul-cat-un-partid s-a adaptat noului statut primit in dar de la generalul-presedinte care, probabil, a considerat ca niste batraneti linistite ar fi mai importante decat pozitia de vice-speaker oferita dusmanului de moarte dintotdeauna (oare?). Avand in vedere aceasta din urma versiune, pare firesc faptul ca ne-am ales cu un lider parlamentar care, prin comportamentul sau dictatorial (acum are doua tribune la care sa se manifeste - dupa cea a partidului, si-a insusit si microfonul din Parlament). Astfel am ajuns sa studiem istoria integrata in scoli, sa toleram atacurile rusofonilor si a cozilor de topor neo-bolsevice si extremiste asupra romanilor (aflati la ei acasa), sa urmarim injuriile aduse reporterilor care isi fac meseria, sa vedem o majoritate parlamentara care voteaza impotriva retragerii armatei ruse de ocupatie din RM, sa fim martorii atacurilor inconstiente asupra Romaniei (adica asupra singurului stat european capabil si dispus sa contribuie, prin expertiza sa, la grabirea procesului de apropiere de UE a RM) si, mai nou, sa privim neputinciosi cum unica televiziune de limba romana (atentie! Romana, nu “moldoveneasca” imprumutata de la sovietici ), ProTV, este agresata in detrimentul intregii populatii, nu neaparat a celei vorbitoare de romana.
Avand toate acestea in vedere, devine din ce in ce mai evident ca motivele invocate de catre sustinatorii pe cale de disparitie ai partidului de un portocaliu spalacit, pline de cinism imbracat in patetism nostalgic, nu reprezinta decat ultimele strigate de disperare ce-i anticipeaza tragicul naufragiu.
Tudor Cojocaru
decembrie 5, 2008
Marxism, modernism si etno-simbolism in spatiul de la est de Prut
Pentru început, am considerat că sunt necesare unele precizări terminologice referitor la spațiul de la est de râul Prut, la fel cum este nevoie și de plasarea respectivului spațiu în contextul istoric din perioada începutului de secol XIX, când au avut loc shimbări decisive care au influențat major evenimentele imediat următoare și nu numai. Așadar, în anul 1812, Imperiul Țarist anexează partea estică a provinciei istorice românești Moldova (aflată la acel moment în Imperiul Otoman), aceasta primind numele de Basarabia. Modificarea a fost operată, în primă instanță, de către ruși cu scopul de a-și extinde aria de influență de la sudul zonei, respectiv Basarabia istorică, numită din acel moment Bugeac (”colț de țară”, termen provenit din turcă), către nord, până în zona localității Hotin.
În perioada ce a urmat acelui eveniment, Imperiul Rus a exercitat o presiune continuă asupra populației majoritar românești din spațiul est-Prutean. Mă voi referi în continuare la acest spațiu cu apelativul Basarabia.
Așadar, Basarabia a fost nevoită, aflându-se la interesecția marilor imperii, să treacă printr-o serie de experimente, toate pornind de la ideologia marxistă (lucrarea de bază a lui Karl Marx, Capitalul/Das kapital, a apărut în 1867), o versiune a căreia a fost promovată de ruși. Deși variațiunile acestuia nu vizau în mod obligatoriu deznaționalizarea (din contra, Marx considera basarabenii ca fiind români, iar Otto Bauer spunea că ”orice națiune care oprimă pe alta, își făurește propriile lanțuri” (Lawrence, Paul, Naționalismul. Istorie și teorie)), ceea ce a avut loc în acest spațiu a avut ca țintă anume suprimarea elementului național. În spiritul tezei că proletariatul ar fi o ”mare familie a omenirii”, se trecea foarte ușor peste criteriul autodeterminării bazate pe voința națiunii, întrucât marxismul era ”o disciplină programatică și nu era loc pentru conceptul de naționalism în viziunea pe termen lung despre societate a acestuia” (id.). Teoreticieni ai marxismului precum Rosa Luxemburg au desconsiderat națiunea, spunând că aceasta nu există ca identitate uniformă și omogenă, iar fiecare clasă a națiunii are interese și drepturi conflictuale (ib.). De aici deducem că respectiva concepție marxistă a negat criteriul național din cauza faptului că în interiorul unei națiuni ar exista sursele principale ale conflictului social, chintesența problemelor societății, conform ideologiei marxiste. Cu toate acestea, poziția sa a dus la conceptul de națiune, ca identitate construită (ib.). De aici își au rădăcinile multe dintre evenimentele care au urmat mai târziu pe teritoriul Basarabiei, sau mai bine zis pe cel al fâșiei est-Nistrene (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), la Balta, unde în 1924, direct din laboratoarele sovietice, un nou concept era adus în atenția responsablilor de partid – ”etnicitatea moldovenească”, iar de aici și ”limba moldovenească”, diferită de cea română folosită de ”opresorii imperialiști burghezi români”. Acest fapt părea imperativ pentru acea perioadă și dacă luăm în considerare nevoia rușilor de a crea o pseudo-națiune pentru a îndreptăți existența unui viitor stat moldovenesc, bazat pe o ”națiune moldovenească”, dar și pentru răspândirea comunismului în întreaga Românie (mă refer la Regatul României care conținea și teritoriul Basarabiei cedat de otomani în 1812). În acest context, apare ca relevantă și opinia lui Otto Bauer, care spunea că anume ideile de clasă conducătoare au fost cele mai de seamă idei ale unei epoci (ib.). Așadar, pare lesne de înțeles de ce supremația ideilor unei clase burgheze românești (care domina în societatea din Regat în acel moment) era una deosebit de periculoasă pentru propagarea de mai departe a noii ideologii și a influenței sovietice, implicit.
Cei 50 de ani de comunism din Basarabia au măcinat societatea din acest spațiu, făcând ca etapele istorice firești prin care a trecut Europa Occidentală să-și întârzie aici manifestarea. Astfel, în timp ce spațiul vest-european trecuse prin, sau se afla în proces de modernizare, Basarabia încă se pomenea în situația de a stagna, menținându-și privirea și speranțele ațintite spre Uniunea Sovietică, singura răspunzătoare pentru destinul ei.
Acest spațiu poate fi analizat și din perspectiva modernismului, dacă ne referim la acesta ca la un sistem în care statul capătă un rol primordial în construcția națiunii (după Anthony Giddens, C. Tilly, J. Breuilly, în Dungaciu, Dan, Națiunea și provocările (post)modernității). Conform lui Dan Dungaciu, un asemenea stat ar avea un rol cvasi-religios, de a propaga și a perpetua naționalismul și capacitatea de a construi națiuni. David Lerner spune și el că teoria modernizării este iremediabil legată de ideile de ”progres” național, or modernizarea înseamnă ”servirea statului”. Și Ernest Gellner pare să fie de acord cu cele spuse mai sus, acesta afirmând că naționalismul este un produs al modernizării și că modernizarea a făcut ca problema, odată frivolă, a limbii și a culturii conducătorilor să domine. Tot Gellner spunea că ”educația, care are lor doar într-un context național, iar nu obișnuința sau tradiția, a devenit piatra de hotar a identității. De ea depindeau securitatea, demnitatea, respectul de sine”(Lawrence, Paul, Naționalismul. Istorie și teorie). Așadar, avem câteva domenii ale vieții sociale de a căror forță au profitat la maxim autoritățile suprapuse din Basarabia, cele care și-au schimbat în continuu forma, dar au rămas cu un conținut intrinsec similar.
Să revenim, deci, la trăsătura de bază a acestui curent, care o constituie promovarea naționalismului la nivel de stat. Pentru a ne referi la această caracteristică este nevoie de a ne întoarce la acel an 1924, când s-a convenit oficial asupra implementării unui nou sistem, de tip sovietic dictatorial, prin care se puneau bazele viitorului stat sovietic moldovenesc. Acesta a fost momentul în care sensul termenului ”modernism” s-a degradat și s-a viciat, or acesta însemna că etnia majoritară va fi condusă de o minoritate etnică, contrar mersului firesc al lucrurilor. Astfel, în acel moment toate păreau să fie pregătite pentru declanșarea unui nou proiect artificial și forțat, în care statul să se manifeste contrar voinței națiunii majoritare, în timp ce Gellner definea națiunea drept un principiu politic care spune că unitatea politică și cea națională ar trebui să fie congruente (Lawrence, Paul, Naționalismul. Istorie și teorie). Mă refer aici inclusiv la faptul că marea majoritate a funcțiilor de conducere din Basarabia au fost însușite prin abuz de către persoane venite din est, de altă etnie, evident și care nu aveau motivația necesară să acționeze în favoarea localnicilor, mai curând din contră. De asemenea, un lucru foarte interesant la care trebuie să atragem atenție este că educația, un domeniu-cheie în definirea și modelarea identității, a fost în primul rând supusă experimentelor forțate și deseori chiar violente. Prin introducerea unor elemente străine și destabilizatoare în sistemul de învățământ s-a operat o lovitură cu dublu impact asupra identității naționale. Astfel, au fost eliminați intelectualii, pentru ca mai apoi învățământul să intre pe făgașul artificial dictat de nevoile unei forțe străine, și nu de necesitățile naționale, deci și statale.
John Hutchinson, etno-simbolist englez, spunea că națiunile moderne sunt de factură veche, iar națiunile au existat din timpuri antice. Națiunile moderne au credința unei guvernări proprii. Miturile și simbolurile sunt părți constituante ale unei națiuni. Este necesară întoarcerea la trecutul etnic și a altor tradiții culturale (Lawrence, Paul, Naționalismul. Istorie și teorie). Toți etno-simboliștii au susținut nevoia de a se concentra pe formarea națiunilor și a sentimentului național pe o perioadă de durată, or identitatea națională este un fenomen de lungă durată (Llobera, Josep, în ib.). Aceștia au vorbit cu precădere despre un substrat profund, al identității, cel care îi unește pe indivizi și care îi face să fie conștienți de faptul că sunt diferiți de alte popoare.
Totuși, cel mai important reprezentant al etno-simbolismului, dar și cel care și-a dedicat acestui amplu subiect, este Anthony D. Smith, care a identificat două tipuri de națiuni: cele teritorale, caracterizate prin existența unui teritoriu stabil, a unor legi, aprtenența la cetățenie și cultura comună, dezvoltate din etnia lateral-aroistocratică ce îngloba păturile mai joase ale populațiilor prin procese de încorporare birocratică. În mod normal, acest tip de națiune era tipic pentru Europa de Vest, în timp ce celălalt tip de națiuni, cele etnice, erau formate din etnia vertical-populară, în care identitatea națională avea tendința de a pune accent pe elemente ca genealogie, populism, obiceiuri și dialecte (ib.).
Din punctul acesta de vedere, putem aprecia că spațiul de la est de Prut se află la confluența ambelor tipuri de națiuni. Anume în această trăsătură stă specificul Basarabiei, dat fiind că nu ne putem pronunța simultan asupra structurii statale și asupra populației, dar nici aupra situației din acest spațiu fără a ține cont de populație.
Pentru a supraviețui, o națiune trebuie să activeze pe două nivele – cel social-politic și cel cultural-psihologic, spunea Smith, iar în această privință naționalismul (ca și națiunea) depinde de motivele timpurii, de viziunile și de idealurile generate de comunitățile etnice (ib.).
În ce măsură va reuși spațiul est-prutean și populația localnică să beneficieze de un astfel de tratament din partea localnicilor însăși, rămâne de văzut.
BIBLIOGRAFIE
· Fruntașu, Iulian, O istorie geopolitică a Basarabiei 1812-2002, Editura Cartier, Chisinau: 2002
· Dungaciu, Dan, Națiunea și provocările (post)modernității, Editura Tritonic, București: 2004
· Dungaciu, Dan, Moldova ante portas, Editura Tritonic, București: 2006
· Lawrence, Paul, Naționalismul. Istorie și teorie, Editura Antet XX Press, București: 2005
· Ciobanu, Vitalie, Anatomia unui eșec geopolitic: Republica Moldova. Eseuri, seria Ego Publicistica Editura Polirom: 2005
· Johnson, Allan G., Dicționarul Blackwell de sociologie, Editura Humanitas, București: 2007
· Oxford, Dicționar de politică, Editura Oxford University Press, București: 1996
· www.dictsociologie.netfirms.com
· http://ro.wikipedia.org/wiki/Marxism
Tudor Cojocaru
